Casa părintească

Indiferent unde trăim, "casa părintească" rămâne leagănul în

care ne aşternem locul de veci.

„Casa părintească –

 sursă de cunoaştere a regulilor de comportament”

1.    Casa părintească e locul în care ai simţit cum îţi rămîn hainele mici, e locul în care oamenii te cunosc întotdeauna după numele mic.

2.   E locul în care ai cunoscut prima dată lumea, locul în care ai făcut primii paşi şi ai rostit primele cuvinte, în care ai rîs din toată inima şi în care lacrimile   ţi-au fost şterse, înainte de a se usca pe obraji.

3.   E locul în care am învăţat să facem primele lucruri , e locul în care am învăţat să deosebim binele de rău , locul în care am fost hrăniţi şi îngrijiţi, în care am cunoscut dragostea şi binecuvîntarea părintească, căldura şi prietenia, liniştea şi siguranţa de care fiecare copil are nevoie să crească şi să se dezvolte.

4.   E locul în care a început istoria fiecăruia dintre noi. E începutul şi ... întotdeauna început înseamnă speranţă, înseamnă şansă , înseamnă posibilităţi, înseamnă răsadniţă - locul în care orice sămînţă creşte...

5.   Ea e echilibrul de care ai nevoie la pornirea în viaţă , e înţelepciune, e reperul la care faci referinţă atunci cînd şcoala şi munca, şi noile prietenii îţi deschid alte orizonturi ale cunoaşterii.

6.   Casa părintească este sfîntă, ca şi ochii mamei, sfîntă între sfinţi.

7.   Casa părintească – leagăn al copilăriei. Ea a fost şi rămîne prima şcoală, care se numeşte atît de simplu şi cuprinzător – „cei şapte ani de acasă”.

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. 

“Pasăre mai frumoasă ca fumul deasupra casei părinteşti nu s-a văzut!”   (Grigore Vieru)

Copilărie... Un singur cuvînt dar care însumează atîtea sentimente, atîtea emoţii care inevitabil îţi readuc în minte cel mai sfînt şi protector loc din lume- casa părintească. În acest cubuşor am văzut lumina zilei, am făcut primii paşi, am rostit, am rostit primul cuvînt şi desigur , am descoperit cei mai blînzi îngeri- părinţii. Nicăieri în univers nu te simţi mai important, mai ocrotit şi mai alintat decît acolo unde neliniştea, ura şi nedreptatea nu au loc- casa părintească. Nimic nu îţi crează o mai mare satisfacţie decît încrederea şi mîndria că ai un locuşor divin unde sălăşluiesc la un loc tot binele din lume, toată puritatea şi candoarea şi tot ce te înalţă spiritual. 

E minunat să ai certitudinea că ai un colţ de rai în care să nu te temi să fii tu însuţi, nu îţi este 

 frică că nu vei fi înţeles sau susţinut. Măicuţa, tăicuţa, surioara- cele mai dragi persoane pe care ştiu că nu am cum să le pierd atîta timp cît le port în suflet, iar sufletul meu nu e altceva decît casa părintească. Cele mai dulci amintiri, cele mai duioase cîntece, cele mai minunate poveşti, cea mai gustoasă pîinică şi cea mai pacificatoare atmosferă nu pot fi alungate din sălaşul părintesc.

Omul e puternic atîta timp cît e puternic cît e statornic lăcaşul de unde îsi are rădăcinile, e bun atîta timp cît în lăcaşul său domneşte bunătatea, e curat la chip şi la suflet atîta timp cît fumul focului din vatra casei alungă răul.

Nimic mai frumos ca fumul deasupra casei părinteşti nu există, fumul focului veşnic în care se ard temerile tale.

Ştim doar începuturile la tot, dar nu mai avem nevoie să cunoaştem sfîrşitul. Nu mai contează atîta timp cît ne putem întoarce la începuturile noastre, iar ele pornesc de la casa părintească. Totul îşi pierde din valoare şi esenţă în faţa amintirilor legate de cuibul părintesc, amintiri de neuitat....

Casa părintească nu se uită. Ea este cea mai sfîntă amintire din copilărie: amintirea primilor noștri pași, amintirea mamei, a dragostei și grijii sale nemărginite, amintirea a tot ceea ce a fost mai bun și mai curat în viața noastră. Pășind pragul casei, aruncîndu-ne în cele mai dragi brațe din lume, la pieptul celor care ne-au dat viață, realizăm ce multe goluri în suflet ne aduce depărtarea de casă și ce senină și plină de împăcare sufletească e clipa cînd răsuflăm ușurați rostind SÎNT ACASĂ!

Cu trecerea anilor, dragostea de casa părintească devine chinuitoare. Văzîndu-ne la casa noastră, departe de pereții în care am copilărit și care ne cunosc toate tainele adolescenței, departe de strada pe care și astăzi rătăcind ne învăluie ecoul dulce al copilăriei, dorul de casă și de părinți nu ne lasă nici măcar pentru o clipă…    În sufletul nostru acel ACASĂ rămîne un altar în fața căruia îngenunchem cu ochii în lacrimi de fericire și de durere, de dor și de iubire. Oriunde nu ne-am duce, orice nu am face, casa părintească va fi mereu în sufletul și gîndurile noastre, în fiecare părticică din noi, dacă nu o rază de soare .. atunci o umbră după care se ascunde privirea și îmbrățișarea caldă a mamei, poveștile bunicilor, rîsul ca un clinchet de clopoțel al fraților mai mici, mulțimea de jucării prăfuite de timp și uitare, zecile de șotii dosite pe rafturile de amintiri.

Toate astea nu le vom uita niciodată, pentru că casa părintească nu se uită, nu se vinde, nu se  dă cu împrumut … Ea se ține acolo la suflețel cu cele mai senine amintiri: amintirile dulcei noastre copilării .… 

    Ajungînd la o vîrstă anume, plecăm din casa unde am trăit,alegînd fiecare drumul său prin viață.Plecăm pentru a ne îndeplini visele, unele bine gîndite,altele apărute recent.

   Idealurile și visele ne îndpărtează de casa părintească, de ograda în care alergam veseli, de nucul, care toamna era ”victima” căutătorilor după nuci.Această plecare ne pregătește pentru o viață  plină de responsabilități, succese și eșecuri.Plecînd de lîngă părinți, ne punem sufletul la încercare, totuți, doar așa vom învăța rostul vieții și vom acumula experiențe.

     Cu timpul, personalitatea noastră se va schimba ,vom uita dulcele sentimet al copilăriei, casa părintescă va fi uitată.Trebuie să avem grijă de părinții noștri și să ii mulțumim pentru toate sacrificiile, deoarece ei ne-au cultivat hărnicia, iubirea către frumos, ne-au cuprins cu multă căldură și ne-au dat sfaturi bune  cu ajutorul cărora ne ghidăm o viață-ntreagă. Părinții mereu  vor avea un loc aparte în inima noastră,Casa în care am copilărit, acel ”regat misterios” , ne va duce dorul, de fiecare dată cînd ne vom întoarec la ea, amintirile vor da buzna și un strop de lacrimă v-a cădea pe orazul roșu și un zîmbet va apărea pe față.